De Craciun, cand am fost acasa m-am tot plimbat prin centru si ma tot gandeam cum era oare atmosfera de iarna din Sibiu acuma 100, 200 sau 300 de ani. Sau ce faceau sibienii inainte de Craciun... Fiind prins in toata nebunia de pe centru (targul de Craciun, sutele de oameni, focurile din Piata Mare...) ma plimba gandul la o chestie: Oare cate zeci de legende, povesti si istorisiri frumoase si aproape uitate are Sibiul asta?

Si de aceea m-am gandit sa deschid topicul asta... "Sibiul Vechi" nu e numai o grupare de fotografii vechi... da, ok... sunt dovezi clare in legatura cu trecutul orasului, insa nu spun nimic despre farmecul, povestile si legendele care Sibiul le are. Exista anumite parti a unui oras care prin filme, poze sau festivaluri nu pot fi readuse la viata, decat prin cititul povestilor sale.

Prin urmare... invit oricare membru a forumului sa posteze eventual o legenda/poveste/ "un cica se spunea" legat de Sibiu... ca o fi despre cetate, despre constructia unei biserici, despre o personalitate, despre o comoara sau despre un eveniment din Sibiu...

O sa postez si eu ce stiu, numai ca acuma e tarziu si mi-e somn...

Asa ca: scrieti harnici, si nu ma dezamagiti, ok?

Legenda dispari?iei satului Androchel Prima versiune (realtat? de c?tre Nicolae Tatu) Se spune c? pe dealul numit Gruiul Bumbului ar fi fost asasinat de c?tre str?ini un român. Fratele celui asasinat fuge în ?ara Româneasc?, unde, înrolat în o?tirea domneasc? dobânde?te ranguri ?i aprecieri pentru meritele sale deosebite. Drept rencompens? i se pune la dispozi?ie o unitate de militari, cu care, in noaptea Învierii, a distrus satul Androchel, arzând biserica ?i omorând locuitorii, razbunând astfel asasinarea fratelui s?u. Trei b?trâne, reu?ind s? scape se refugiaz? fiecare într-o comuna învecinat? (Chip?r, Al?âna ?i Nocrich), lor revenindu-le p?r?i din mo?ia Androchelului. A doua versiune (relatat? de Berghea Ioan) se spune c? sa?ii din Androchel ar fi omorât ultimii 2-3 români ce locuiau acolo iar unul dintre ace?tia avea doi feciori ce au reu?it sa scape de masacru. Când s-au f?cut mari, cei doi s-au înrolat voluntar în armata, unde, datorit? meritelor deosebite, au fost avansa?i în grade, unul ajungând c?pitan iar cel?lalt locotenent. Pu?i s? î?i aleag? o r?splat?, ei aleg (fiecare dup? specialitatea sa militar?) unul un escadron de artilerie iar cel?lalt o companie de infanterie. Cu aceste unit??i, cei doi vin în perioada s?rb?torilor de Pa?ti ?i distrug satul Androchel, r?zbunând moartea tat?lui lor. Trei fete care se g?seau în acest timp în satele Al?âna, Chip?r ?i Ilimbav au sc?pat cu via??. Aceste supravie?uitoare au determinat, în timp, împ?r?irea hotarului Androchel între satele respective. În cultura popular? se mai p?streaz? de pe atunci anumite blesteme: „Hi te-ai hi pr?p?dit mum?-ta ca Androchelul“ sau „Du-te de te-ai pr?p?dit ca Androchelul“. Ambele legende converg asupra faptului c?, prin pr?bu?irea clopotni?ei, clopotul s-a îngropat adânc în p?mânt, peste el ?i în jurul lui au crescut b?l?rii ?i nimeni nu a mai ?tiut de el. Peste mult timp, un p?zitor de porci ce pierduse o scroaf?, „prinde un fir de c?rare“ ?i, descoper? în aceste b?l?rii scroafa, care î?i preg?tise culcu? în gura clopotului ?i f?tase acolo. Anun?ând autorit??ile comunale, clopotul mare, cu sunet puternic ce se auzea pân? la Sibiu, a fost dezgropat, transportat ?i a?ezat în turnul Bisericii Evanghelice din Al?âna. Clopotul a fost solicitat în diverse rânduri de c?tre sibieni, chiar ?i cu for?a. Ace?tia, drept represalii, au tras focuri de arm? de pe dealul Nocrichului, reu?ind s? provoace o sp?rtur? în clopot. Legend? local? culeas? pe cale oral? de c?tre Marius Halmaghi ?i Constantin Iona?cu din zona comunei Al?âna ?i publicate în „Micromonografia comunei Al?âna“, Sibiu, 1998 ISBN 973-9213-31-6 a c?rei veridicitate poate fi probat? ?i prin dovezi fizice concrete astfel, exist? documente ce atest? prezen?a unui clopot deosebit în Al?âna care a fost predat autorit??ilor, în timpul primului r?zboi mondial, pentru nevoile armatei. Totu?i, lipsa unor izvoare istorice în acest sens fac ca legenda dispari?iei satului Androchel sa fie un mit istoric deosebit de captivant, neatestat înca istoric.

Legenda Lacului Bilea

Lacul Bilea isi trage numele dintr-o legenda ce mai dainuie si azi in gura batrinilor de la poalele muntilor Fagaras. Se povesteste ca, in vremurile stravechi, vietuia prin partile locului un cioban cu numele de Bilea. Era chipes la statura, drept ca un trunchi de brad, voinic si frumos. Era al cincilea copil al unei femei sarace, ramasa vaduva de tinara. Toti ceilalti frati isi rostuisera viata, numai el, Bilea, ramasese necapatuit, sluga la un boier care era stapinul unei tirle frumoase, sub virful Muntelui Negoiu.

Mama necajita

„De ce nu-ti cauti si tu o nevasta, ca doar esti ajuns la vreme? Sa am si eu pe cineva linga mine. Tu esti mereu plecat la munte, de cum se desprimavareaza, si nu te-ntorci decit toamna tirziu", il mustra maica-sa. Bilea ridica din umeri si raspundea in doi peri: „Nu mi-o fi venit inca sorocul...".

„Pina ti-o veni sorocul, au sa se marite toate fetele din sat, dragul mamei".

Bilea raspundea zimbind: „A mea ma asteapta..."

„Baremi, spune-mi si mie care-i aceea?", cauta batrina sa-l descoase.

„O domnita cu parul balai..."

Maica-sa il invaluia intr-o privire plina de duiosie si-i zimbea cu intelegere. „Sa nu zici vorba mare, s-au mai vazut minuni..."

Bilea isi intarea risul si voiosia lui umplea casa de soare. Si impul se scursese fara bagare de seama.

Fecior viteaz

Era pe la sfirsitul lui Faurar, cind tirlasii asteptau sa se indulceasca vremea, ca sa priasca mieluseilor ce in curind aveau sa salte veseli in mijlocul turmei scoasa cu multa truda din greutatile iernii. Feciorul se implinise de toata minunea si-si intarise puterile de a fost in stare sa se lupte cu o namila de urs ce daduse iama in cioporul de oi. Acest fapt facu sa i se duca vestea ca despre un adevarat viteaz.

Chemat de imparat

Se spune ca imparatul nu avea odrasla de spita barbateasca, in schimb il fericise soarta cu cinci fete. La acea vreme, fetele erau mari, numai bune de maritis. Nici una nu-si statornicise insa ochii pe vreun petitor.

Se intimplase ca tocmai in acea vreme ostile vrajamse ale unui vecin hraparet sa cotropeasca imparatia. Cum imparatul era batrin si nu avea nici o incredere in capetenia de osti care sa-i duca povara razboiului, hotari sa aleaga capitan pe unul dintre supusii sai, cel mai destoinic. Si auzind imparatul de Bilea ciobanul, trimise vorba sa vina la palat, sa-l vada. Ajuns la curte, ciobanul se infatisa numaidecit inaintea imparatului.

Capitan de osti

„Bilea, am auzit de ispravile tale si, daca te invoiesti, as dori sa te pun capitan de oaste", zise imparatul privind la mindretea de fecior, cu mare indrazneala in ochi.

„Maria ta", raspunse Bilea, „eu ma pricep prea putin la razboi. Mai cu seama am deprins sa ma bat cu fiarele salbatice..."

„Cutezanta si vitejia ta imi spun ca vei fi un capitan de oaste cum n-am mai avut", spuse imparatul, si-l desemna capitanul ostilor sale.

Datorie indeplinita

Bilea, un cioban oarecare, nestiut pina la isprava cu ursul, ajunse astfel capitan in ostirea imparatului. Prin istetimea lui, tinarul reusi degraba sa invete mestesugul armelor, astfel incit, in scurta vreme, ajunse unul dintre cei mai priceputi. Iar vitejia lui, cu mult mai presus de a altora, il ridica in ochii tuturor. Intr-un iures ce surprinse pe dusmanii care calcasera imparatia, Bilea curata iute pamintul stramosesc de cotropitori, infatisindu-se imparatului ca biruitor.

Intoarcerea acasa

„Bilea, iubitul meu capitan, n-ai vrea sa ramii aici, la curte, unde vei ajunge un om mare, deosebit in imparatia mea?", ii zise imparatul, bucuros ca-l va putea rasplati pentru vitejia lui.

„Maria ta, nu-mi pot lasa turmele vraiste atita vreme. Si asa am lipsit mult, si mi-e ca ursii, care misuna ca la ei acasa, or fi dat iarasi iama in mioare... Si-apoi, mioarele imi sint mai dragi ca ochii din cap"

„Bine, Bilea, n-am sa te opresc cu sila, dar ma mihnesti din cale afara", mai zise imparatul.

Vazindu-l si fetele catu-i Bilea de chipes, de data se si gindira, fiecare in ale ei, sa-l ia de barbat. Si fiecare se horari sa o ai inaintea celorlalte ca sa-l induplece. Bilea paru insa ca nu le vede si se intoarse la stina lui.

Fata imparatului

Intr-o dupa-amiaza, aproape de seara, sosi la stina lui Bilea o uritenie de baba, care ceru adapost pentru o noapte.

„Dar ce cauti dumneata prin pustietatile astea?", o intreba stapimul stinei, primind s-o adaposteasca.

„Buruieni de leac, feciorule", veni raspunsul babei.

Bilea o crezu si-i dadu salas pe un cojoc intins linga focul din mijlocul stinei, ba o si ospata, asa cum se ospateaza cei care trec pe la stina.

Baba, care nu era alta decit fata cea mare a imparatului, preschimbata, nu stia cum sa faca sa-si marturiseasca dragostea.

Cerere in casatorie

A doua zi de dimineata, fata isi scoase din desagi hainele ei scumpe, tesute cu fir de aur. Asa, iarasi preschimbata, se infatisa inaintea ciobanului tocmai sus, in virf de munte.

„Am venit eu insami la tine, draga Bilea, daca tu n-ai avut ochi pentru mine si, desi te-ai dovedit atit de viteaz in lupta, ti-a lipsit indrazneala sa ma alegi..."

Bilea se uita la acea frumusete de fata invesmintata in straie imparatesti si nu-i venea sa creada:

„Dar de unde pina unde, domnita, ai ajuns pe plaiurile aceste?"

„Eu sint baba de aseara, preschimbata, dupa cum vezi..."

„Mare minune, mare minune", se mira ciobanul, cuprinzind-o usor pe dupa umeri. „Si vrei cu adevarat sa fii soata mea?"

„De buna seama, Bilea, daca am facut atita drum. Oare nu de dragul tau am facut-o?"

Furtuna

Hotarirea a fost de-acum luata si se gindira la pregatiri de nunta. Numai ca vremea, frumoasa, cu soare, se schimba in citeva ceasuri. Lumea se pomeni cu un vint naprasnic si rece de-ti ingheta inima. O saptamina intraga batu crivatul, iar gerul adus de el prinsese a ingheta apa scursa din zapada ce se topise, astfel ca nemarginitul plai se prefacu intr-o nemarginita fata de sticla. Pe alocuri, zapada ce cazuse in clipele de odihna ale vintului se ingramadise in troiene, ca si cum s-ar fi intors iarna in lege.

Si ca si cum n-ar fi fost destul, se porni o vifornita cu zapada de nu se mai vedea lumea. Turmele erau luate de furia vintului si purtate in nestire prin vagauni ori inecate in lac. Satelele si adaposturile de tot felul fusesera facute una cu pamintul. Minte de om nu mai pomenise o vreme asa de dusmanoasa.

Inghititi de ape

Bilea o cuprinse pe domnita binisor de subsori si se avinta cu ea spre un adapost. Dar unde s-ar fi putut gasi un adapost in pustietatea aceea maturata de vifornita? In deznadejdea lor, alergau incoace si incolo, doar vor scapa de pierzanie. Tot ratacind si ferindu-se de jgheaburile unde se aduna zapada, s-au pomenit spre virful muntelui. Deodata insa, pe povirnis, se porni la vale o mare incarcatura de zapada care-i cuprinse si-i tiri spre lac. A venit apoi alt val de zapada, care-i izbi si-i purta in nestire tragindu-i pe amindoi, Bilea si domnita, in strafundurile apelor.

De atunci, lacul acela a prins a se numi Bilea si tot asa i-a ramas numele pina astazi.

Lacul Dumbrava

Lacul Dumbrava a fost si mai este un cautat loc de plimbare si agrement in lunile de vara. Pe vremuri, lacul era cu mult mai mare si populat de o multime de pasari. Ca multe alte locuri din cuprinsul Sibiului, are la rindul sau o legenda. Apropierea de oras, insa, a alterat intrucitva peisajul, cit si viata de deasupra si de sub oglinda apei. Legenda, la rindul ei, este aproape uitata.

Ea vorbeste de doi frati, amindoi flacai, care plecasera de mici de acasa, iar acum se reintilneau, dupa o despartire de mai multi ani, la o masa in Hanul Dumbrava. Fiecare dintre ei invatase o meserie: cel mare, sa lucreze viile, iar cel mic se facuse cintaret. Cinta din laut si din gura, avind glas frumos. Era chemat pe la nunti si pe la alte petreceri, cistigind astfel bani indeajuns.

Gata de insuratoare

Acum sedeau amindoi la circiuma, cinstindu-se cu un pahar de vin. Vorbind de una, alta, de cele intimplate prin lume, cit umblasera, adusera vorba si de viitorul lor.

„E vremea sa ne insuram si sa ne intemeiem cite o gospodarie, fiindca ne ajunge traiul de hoinari prin lume ce l-am dus pina acum. Dar unde am putea gasi fete care sa tina la noi, sa fie frumoase si totodata gospodine, harnice?", se intreba fratele cel mare.

„Am auzit", zise la rindu-i fratele mai mic, „ca un gradinar din Sibiu are o fata, pe nume Liana, fara seaman de frumoasa. Am de gind sa merg sa caut a-i cistig inima si mina acestei fete".

„Merg si eu cu tine", ii raspunse fratele mai mare, „fiindca ajunge cit am trait despartiti".

Si asa, cei doi frati s-au hotarit sa ramina in Sibiu si sa se duca neaparat la fata gradinarului.

Petitorii frumoasei Liana

Fratele cel mare gasi de lucru la stapinul unei vii din apropiere, pe cind cel mai mic cinta frumos si, pe deasupra fiind si flacau chipes, era poftit peste tot, mai cu seama la nunti, si era platit bine. Umblind astfel mai mult, fratele cel mic se stradui sa cunoasca pe gradinar si fata lui, fumoasa Liana, izbutind chiar sa fie primit in casa lui. Asa a ajuns sa o vada pe Liana in mai toate zilele si, pe masura ce o vedea, o gasea tot mai frumoasa. Ajunsese sa-i fie atit de draga, incit scotea cintece pentru ea. De la el invata cintece toata lumea, astfel ca in cuprinsul orasului Sibiu si in imprejurimi se auzeau tot mai des aceste cintece de dragoste. Dar si fratele mai mare reusi sa o cunoasca pe Liana si si lui ii cazu draga. Astfel ca, fiecare dintre cei doi frati se hranea cu nadejdea sa fie cel ales, mai ales ca Liana nu dadea nici un semn ca ar placea pe unul mai mult ca pe celalalt. Isi dadea ea seama ca parca cel care ii placea mai mult si mai mult era cintaretul, numai ca pastra aceasta ca pe o taina ascunsa in sufletul ei.

Jocul de zaruri

Asa a trecut un timp, pina intr-o zi, cind fratele mai mare ii zise celuilalt:„Frumoasa Liana ne este la amindoi deopotriva draga. De aceea, eu zic sa mergem diseara la circiuma aceea de la malul lacului Dumbrava, unde am mai fost, si acolo sa aruncam zarurile, ca sa lasam sa hotarasca ele norocul. Caruia din noi ii va iesi numarul cel mai mare, acela sa mearga sa ceara pe Liana de sotioara"

Cintaretului i-a fost greu sa consimta, dar n-avu incotro. Asadar, au mers amindoi la Hanul Dumbrava, si dupa ce mincara si baura, au cerut circiumarului o pereche de zaruri. Le lua fratele mai mare sa le arunce el intii, dar inainte de a le arunca, zise cu glas tare:

„As da orice sa o cistig pe Liana!"

Rostogoli zarurile in mina apoi le dadu drumul pe masa la care stateau, iar acestea aratara un unu si un doi, cele mai mici cifre posibile in astfel de joc.

Pierdut in adincuri

Plin de incredere, fratele cel mic lua la rindul sau zarurile, sigur de victorie. Doar ca, atunci cind le dadu drumul, s-a intimplat ca zarurile sa cada tocmai in apa lacului, deoarece fusesera aruncate cu prea mare putere si grozava dorinta. Vazind acestea, cei doi statura si chibzuira, si ajunsera la concluzia ca fratele cel mic trebuie sa intre in apa lacului si sa gaseasca zarurile, sa vada ce a hotarit soarta pentru ei. Fiind insa o noapte intunecoasa, fara luna sau stele, fratele cel mic intra in apa si nu se mai intoarse. Celalalt il astepta pina inspre dimineata, si, vazind ca nu mai apare, se duse la casa gradinarului si o ceru de nevasta pe frumoasa Liana.

Frate uitat

„Dar unde este fratele tau? Eu de fapt pe el il asteptam", intreba Liana.

„S-a hotarit sa plece din Sibiu", raspunse fratele cel mare.

Intristata la culme de aceasta veste, Liana izbucni in lacrimi, si poate din dorinta de a se razbuna, accepta sa devina sotia acestuia. Pina la urma, ducind o viata plina de tihna linga noul ei barbat, il uita curind pe celalalt, iar ultima amintire a fratelui inecat in apele Lacului Dumbrava s-a dus si ea odata ce oamenii au uitat cintecele de dragoste pe care acesta i le inchina frumoasei Liana.

Orasul lui Hermann

Cea mai cunoscuta legenda din zona Sibiului este insasi cea legata de infiintarea orasului. Se spune ca, demult, cizmarul sas Hermann, i-a cerut voie unui boier sa ii dea destul pamint cit sa construiasca un tirg. Arogant, boierul i-a spus ca ii va da atita cit poate cuprinde una din pieile pe care cizmarul le purta cu dinsul, pentru croirea incaltamintei. Hermann a luat o piele si a taiat-o in fire subtiri cu care a reusit sa inconjoare o suprafata mare de pamint. Astfel, boierul a fost nevoit sa ii dea ceea ce i-a promis, acesta fiind locul pe care sasul a fondat orasul ce ii poarta numele, Hermannstadt, Orasul lui Hermann.

Salamul de Sibiu, legend? ?i realitate

Legenda spune c? p?rintele salamului de Sibiu este un italian, Filippo Dozzi, care a deschis la Sinaia o fabric? de salamuri pentru protipendada de la sfâr?itul secolului XIX.
Re?eta a fost perfec?ionat? ?i dus? mai departe de mezelarii sa?i la Media?.

Dar unul dintre produsele cele mai reprezentative ale Sibiului, nu se mai fabric? în zon?. Ultimul produc?tor autohton de "Salam de Sibiu", Salconserv Media?, ?i-a închis por?ile, l?sând tradi?ia la mâna fabrican?ilor din Bihor, Bac?u ?i Sinaia. Din 1963 exist? marca Salam de Sibiu, care apar?ine Fabricii Scandia Român? ?i este propus? s? figureze ca indica?ie geografic? dup? integrarea în Uniunea European?, conform reprezentan?ilor OSIM.

Alta legenda privind intemeierea orasului Sibiu


1. Potrivit uneia dintre ele, doi dintre conducatorii cetei de noi veniti, atrasi de zona luncii Cibinului si-ar fi împlântat spadele încrucisate în pamânt, în semn ca vor ramâne pe veci aici. Imaginea celor 2 sabii se regaseste pe stema orasului, alaturi de 3 flori de nufar – aluzie mai târzie la lacurile si baltile ce înconjurau orasul si sistemele de fortificatie. Coroana reprezinta statutul de fundus regius – pamânt liber regesc, creând locuitorilor acestuia statutul de oameni liberi supusi doar regelui.

Legenda de pe podul Minciunilor

Cei mai multi localnici evita sa spuna vreun neadevar cind trec pe pod, pentru ca se tem ca acesta va ceda sub greutatea minciunii lor. Batrinii spun ca podul are urechi, o putere greu de imaginat si multa intuitie, asa ca, la fiecare neadevar rostit, podul incepe sa geama din toate incheieturile, iar intr-un zgomot care-ti da fiori, balustrada incepe sa cedeze. In citeva minute, podul aduce mincinosul cu picioarele pe pamint, la propriu si la figurat.

Povestea cu Hermann si pielea de bou este relativ exacta, cu detaliul ca aici nu existau "boieri". Nu aveau cum. Nu cred ca existau nici macar in Valahia la acea data. Era vorba de o capetenie cumana locala.

De unde ai legendele astea?

google and wikipedia power

Tot podul mincinosilor

O alta legenda vorbeste despre faptul ca Piata Mica din Sibiu, fiind piata negustorilor, era implicit si piata tocmelilor. Dupa negocieri, plecind cu marfa spre casa, unii cumparatori constatau ca au fost pacaliti. Se intorceau, ii luau de piept pe negustorii mincinosi si, in hohotele de ris ale precupetilor, ii aruncau de pe pod. Astfel, sperietura era cea care ii facea pe negustori ca data viitoare cind poposeau in Hermannstadt sa nu mai insele sibienii.

Cea mai gustata legenda ce se leaga de denumirea podului este cea a cuplurilor care obisnuiau sa se plimbe pe pod. Se spune ca tinerii indragostiti, trecind noaptea pe pod si jurindu-si iubire vesnica, ajungeau sa discute si despre curatenia trupeasca a fetei. Si toate afirmau ca sint curate ca lacrima. Numai ca, dovedindu-se mincinoase, dupa noaptea nuntii erau tirite si aruncate de pe podul juramintelor false. Nu se stie daca pateau mare lucru, caci haul de sub pod e doar de doi-trei metri.

Poate legenda cu cel mai mare dram de adevar este cea care aminteste de cadetii de la Academia Militara, care furau inimile tinerelor domnisoare. La locul lor de intilnire preferat, sibiencelor li se promiteau multe, ca apoi, pe acelasi pod, sa fie lasate sa astepte in zadar barbatii care uitau de ele si de juramintele de amor

oooooooo.........lectura de seara

Buna ideea topicului.
Am gasit si eu pe acasa urmatoarea carte: Emil Bejan, "Calator pe valea Cibinului", Editura pentru Turism, Sibiu, 1990.
Din pacate nu am prea mult timp de scris, asa ca trimit poze cu una din povestiri: Iezerul Mare si Iezerul Mic.

Sper sa nu se supere autorul cartii :

http://imsoft.go.ro/pict.htm



Ps: se pare ca nu pot adauga imagini, am urmatorul mesaj de eroare:
"Scuze, dar mãrimea maximã pentru toate atasamentele este depãsitã. Vã rugãm contactati Administratorul dacã aveti întrebãri." .... desi eu nu am ami adaugat nici un fisier pana acum

Ieeeeeeei! Ma bucur ca ati scris! Ok... hai ca scriu si eu o legenda... e legata de biserica evanghelica din Piata Huet:

Se spunea ca sibienii din Evul Mediu erau niste oameni extrem de mandrii si laudarosi cand venea vorba de oras sau de ce au facut ei. Era perioada in care turnul bisericii trebuia ridicat, iar toti sibienii isi doreau un turn inalt si maret. Afland ca la Bistrita se afla cel mai intalt turn din Transilvania, au trimis o echipa "undercover" sa masoare cu o funie turnul. Zis si facut, cei doi agenti trimisi de la Sibiu au fost, au masurat, iar seara s-au bagat in carciuma. Fiind imediat imbatati de la vinul cel bun, s-au dat de gol cu initiativa lor, iar bistritenii de suparare au taiat cam 2 metri din funie. Asa se explica de ce turnul evanghelic de la Sibiu are 73,2 metri si cel din Bistrita are 75 metri.

Si inca o legenda... legata tot de biserica evanghelica din Piata Huet, cu protagonist: Mihnea Voda cel Rau, fiul lui Tepes.

Mihnea, exilat la Sibiu din Tara Romaneasca, de frica sa nu fie asasinat de turcii ocupanti, incerca sa-si reimprospateze puterile si aliatii pentru a face un nou atac de stat la Targoviste si sa-si recastige tronul. Insa sibienii nu-l prea placeau, pentru ca era totusi fiul unui om controversat (nu va ganditi la Dracula, aia nici nu stiau de Dracula). Se stia ca tatal sau avea o placere sadica sa vada turcii, sau orice inamic batut, torturat si pe urma ucis. Se stia de trasul pe teapa, se stia ce mode aplica Tepes pe hoti, violatori, talhari, criminali etc. Ca sa castige Mihnea increderea sibienilor a trecut chiar si la catolicism (Trebuie sa mentionez ca pe atunci biserica evanghelica de la Sibiu era inca de stil catolic). Intr-o zi, iesind din biserica, Mihnea era cu doi apropiati de-ai lui si care erau practic garda lui de corp, neinarmati, pentru ca era interzis sa intri intr-o biserica cu arme. Ei bine, iesind de acolo, a aparut un om, a sarit la gatul lui Mihnea si l-a decapitat din doua miscari.

Legenda spune, ca acel asasin a fost trimis de catre turci, pentru a impiedica un posibil atac asuprea Tarii Romanesti, insa diferite surse spun ca acel criminal ori a facut asta din motive personale, ori ca era nebun, bolnav psihic, ori ca mai marii din Sibiu au comandat crima. Inca o incertitudine mai este legata de craniul lui Mihnea... se stie foarte bine, ca in biserica a fost imormantat fara cap, dar capul nu stie nici pana azi unde o fost dus.

Iar acest asasin s-a intamplat la intrarea in biserica evanghelica, pe partea cu Liceul Brukenthal...

Pentru cei care-s interesati sa si vada placa funerala a lui mihnea, se pot duce in Ferula bisericii evanghelice si acolo se afla... e foarte stearsa, alba spre gri si se observa o cruce de-a lungul placii. Daca gasesc o poza, o voi pune aici